Pe teritoriul localităţii au fost descoperite urme arheologice începând cu epoca fierului, dar mai ales din neolitic. Conform Monografiei Banatului de Ioan Lotreanu, prima atestare documentară datează din 1492, într-o diplomă care îi acordă Bucov-ului statutul de oraş. Acest lucru arată că localitatea e mult mai veche. Despre existenţa localităţii în perioada otomană nu se cunosc amănunte, dar ea exista la 1690, pentru că este consemnată de Marsigli în notele sale.
Sursele documentare de după cucerirea Banatului de către habsburgi, însemnează satul cu numele Bucova (la 1723, pentru că la 1717 nu apare menţionată). Iniţial, vatra satului s-a aflat în altă parte, pe o zonă mlăştinoasă. Din cauza numeroaselor inundaţii, satul a fost mutat pe vatra actuală. Până la 1720 locuitorii s-au mutat în totalitate în noua aşezare şi în plus au mai sosit aici familii de români din Oltenia, cărora localnicii le-au zis „ţărani”, de la care a rămas până astăzi o stradă numită „uliţa ţăranilor”. Prima şcoală a fost construită pe la 1774, iar în 1776, comuna avea 82 case.
În secolul al XIX-lea au fost încercate colonizări cu maghiari, dar aceştia au plecat, Bucovăţul rămânând complet românesc. A făcut parte din comuna Remetea Mare, de care s-a desprins în anul 2007 şi împreună cu Bazoşu Nou a format comuna Bucovăţ.